sâmbătă, 10 august 2013

Despre Arhipelagul Gulag

La sfârşitul zilei de muncă, pe şantier rămân morţii. Zăpada le acoperă, încetul cu încetul, chipurile. Unul s-a chircit sub o roabă răstunată, cu mâinile vârâte în mâneci şi îngheţat în această poziţie. Altul - cu capul între genunchi. Alţi doi - degeraţi, cu spinările lipite una de alta. Flăcăi de ţară -cei mai mai buni lucrători pe care ţi l-ai putea imagina. Sunt expediaţi la canal cu zecile de mii şi autorităţile au grijă ca nimeni să nu nimerească în acelaşi lagpunkt [lagăr] cu vreo rudă: îi despart. Din capul locului li se dă o asemenea normă de găleţi şi blocuri eratice, cu care n-ar putea-o scoate la capăt nici vara. Nimeni nu-i povăţuieşte, nimeni nu-i îndrumă şi ei trag din răsputeri, ca în sat, se topesc pe picioare şi iată-i îngheţînd îmbrăţişaţi, doi câte doi. Noaptea vin cu săniile să-i ridice. Când cărăuşii aruncă leşurile în sanie, se aude un trosnet ca de lemn. Până vara, din cadavrele neridicate la timp rămân doar oasele, care sunt aruncate în betoniere odată cu pietrişul. Şi astfel ajung în betonul ultimei ecluze, de lângă oraşul Belomorsk, unde vor rămâne pentru vecie.

                                                                                                     Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu