duminică, 29 ianuarie 2012

Menumorut



            […] XX. Trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, […] venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut […]. La urmă însă au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Menumorut i-a primit însă cu mare bunăvoinţă, şi dându-le diverse daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă la ei acasă. Totuşi le-a dat răspuns, zicându-le: „ Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care-i sânt necesare, fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut rău că ducele Salanusi-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de frică, ceea ce se neagă. Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul regelui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu, şi chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest teritoriu de a strămoşul meu, dar acum graţie stăpânului meu , împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele”. Şi zicându-le acestea  le-a dat permisiunea să plece. Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, s-au dus grabnic la stăpânul lor, şi, sosind, au transmis lui Arpad ce a spus Menumorut. Iar ducele Arpad şi nobilii săi aflând aceasta s-au aprins de mânie, şi au ordonat ca îndată să se trimită o armată împotriva lui. […] Menumorut a fost cuprins de o atât de mare groază încât n-a mai îndrăznit să-şi ridice mâna, căci toţi locuitorii se temeau de ei foarte mult[…].
            LI. Când a auzit Menumorut că Usubuu şi Veluc, cei mai buni războinici ai ducelui Arpad, vin contra lui cu o puternică armată, precedată de secui, s-a temut foarte mult şi contra lor nu a îndrăznit să le iasă în cale […]. Atunci, lăsând libera mulţimea de ostaşi în fortăreaţa Bihor, ducele Menumorut, cu soţia şi fiica sa, au fugit din faţa lor, şi a încercat să se adăpostească în pădurea Ygfon. Usubuu  şi Veluc, şi toată armata lor, au început să înainteze călări împotriva fortăreţei Bihor, şi şi-au aşezat tabăra lângă râul Iuzos. Iar a treia zi, orânduindu-şi armatele, au plecat spre castrul Belland, şi din cealaltă parte ostaşii strânşi din diferite neamuri au început lupta împotriva lui Usubuu şi Veluc. Secuii şi ungurii au ucis mulţi oameni prin lovituri de săgeţi. Usubuu şi Veluc au masacrat cu balistele 125 de ostaşi. Şi s-au luptat între ei douăsprezece zile şi din soldaţii lui Usubuu au fost ucişi 20 de unguri şi 15 secui. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţei şi voiau să pună scări pe ziduri, ostaşii ducelui  Menumorut, văzând îndrăzneala ungurilor, încep să se roage de aceste două căpetenii militare şi, punându-le acestora sentinele, Usubuu şi Velec ei înşişi au intrat în fortăreaţă şi au găsit acolo multe avuţii ale ostaşilor. Şi auzind aceasta Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga a fost cuprins de o mare teamă şi  a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diverse daruri, şi i-a rugat ca ei înşişi să fie favorabili păcii şi să lase pe solii săi să meargă la ducele Arpad, pentru a-l anunţa că Menumorut, care iniţial, prin soli săi, cu o inimă bulgărească, i-a comunicat că refuză de a-i da vreo palmă de pământ, în prezent, prin aceiaşi soli, învins şi prosternat, nu stă la îndoială pentru a-i da tot teritoriul, şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa. […] Iar ducele Arpad, când a auzit că fica lui Menumorut este de aceeaşi vârstă cu fiul său, Zulta, n-a amânat cererea lui Menumorut şi a acceptat pe fiica lui de soţie pentru Zulta, cu teritoriul promis lui, şi, trimiţând delegaţi la Usubuu şi Velec, le-a dat împuternicirea să celebreze căsătoria şi să primească pe fiica lui Menumorut ca soţie pentru Zulta şi pe fii locuitorilor, luaţi ca ostateci, să-i ducă cu ei şi ducelui Menumorut să-i dea fortăreaţa Bihor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu