Menumorut
[…] XX. Trimişii lui Arpad,
Usubuu şi Veluc, […] venind în fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Menumorut
[…]. La urmă însă au pretins teritoriul numit mai sus.
Ducele Menumorut i-a primit însă cu mare bunăvoinţă, şi dându-le diverse
daruri, a treia zi le-a cerut să se întoarcă la ei acasă. Totuşi le-a dat
răspuns, zicându-le: „ Spuneţi-i lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru,
datori îi suntem ca un prieten unui prieten, în toate care-i sânt necesare,
fiindcă este om străin, şi de multe duce lipsă. Teritoriul însă pe care l-a
cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom ceda niciodată, cât vom trăi. Ne-a părut
rău că ducele Salanusi-a
cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, după cum se spune, fie de
frică, ceea ce se neagă. Noi însă nici din dragoste, nici de frică, nu-i cedăm
din pământ, chiar şi cât cuprinde un pumn, deşi a zis că este dreptul lui. Şi
vorbele lui nu ne tulbură inima, deşi ne-a arătat că descinde din neamul
regelui Attila, care
se numea biciul lui Dumnezeu, şi chiar dacă pe calea violenţei a răpit acest
teritoriu de a strămoşul meu, dar acum graţie stăpânului meu , împăratul din
Constantinopol,
nimeni nu poate să mi-l smulgă din mâinile mele”. Şi zicându-le acestea le-a dat permisiunea să plece. Atunci Usubuu
şi Veluc, solii ducelui Arpad, s-au dus grabnic la stăpânul lor, şi, sosind, au
transmis lui Arpad ce a spus Menumorut. Iar ducele Arpad şi nobilii săi aflând
aceasta s-au aprins de mânie, şi au ordonat ca îndată să se trimită o armată
împotriva lui. […] Menumorut a fost cuprins de o atât de mare groază încât n-a
mai îndrăznit să-şi ridice mâna, căci toţi locuitorii se temeau de ei foarte
mult[…].
LI. Când a auzit Menumorut că Usubuu
şi Veluc, cei mai buni războinici ai ducelui Arpad, vin contra lui cu o
puternică armată, precedată de secui, s-a temut foarte mult şi contra lor nu a
îndrăznit să le iasă în cale […]. Atunci, lăsând libera mulţimea de ostaşi în
fortăreaţa Bihor, ducele Menumorut, cu soţia şi fiica sa, au fugit din faţa
lor, şi a încercat să se adăpostească în pădurea Ygfon.
Usubuu şi Veluc, şi toată armata lor, au
început să înainteze călări împotriva fortăreţei Bihor, şi şi-au aşezat tabăra
lângă râul Iuzos. Iar
a treia zi, orânduindu-şi armatele, au plecat spre castrul Belland,
şi din cealaltă parte ostaşii strânşi din diferite neamuri
au început lupta împotriva lui Usubuu şi Veluc. Secuii şi ungurii au ucis mulţi
oameni prin lovituri de săgeţi. Usubuu şi Veluc au masacrat cu balistele 125 de
ostaşi. Şi s-au luptat între ei douăsprezece zile şi din soldaţii lui Usubuu au
fost ucişi 20 de unguri şi 15 secui. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii
şi secuii au umplut şanţurile fortăreţei şi voiau să pună scări pe ziduri,
ostaşii ducelui Menumorut, văzând
îndrăzneala ungurilor, încep să se roage de aceste două căpetenii militare şi,
punându-le acestora sentinele, Usubuu şi Velec ei înşişi au intrat în
fortăreaţă şi au găsit acolo multe avuţii ale ostaşilor. Şi auzind aceasta
Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga a fost cuprins de o mare teamă
şi a trimis soli la Usubuu şi Velec cu
diverse daruri, şi i-a rugat ca ei înşişi să fie favorabili păcii şi să lase pe
solii săi să meargă la ducele Arpad, pentru a-l anunţa că Menumorut, care
iniţial, prin soli săi, cu o inimă bulgărească,
i-a comunicat că refuză de a-i da vreo palmă de pământ, în prezent, prin
aceiaşi soli, învins şi prosternat, nu stă la îndoială pentru a-i da tot
teritoriul, şi
lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa. […] Iar ducele Arpad, când a auzit că
fica lui Menumorut este de aceeaşi vârstă cu fiul său, Zulta, n-a amânat
cererea lui Menumorut şi a acceptat pe fiica lui de soţie pentru Zulta, cu
teritoriul promis lui, şi, trimiţând delegaţi la Usubuu şi Velec, le-a dat
împuternicirea să celebreze căsătoria şi să primească pe fiica lui Menumorut ca
soţie pentru Zulta şi pe fii locuitorilor, luaţi ca ostateci, să-i ducă cu ei
şi ducelui Menumorut să-i dea fortăreaţa Bihor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu