Războiul Rece și triumful „realismului socialist” marchează sfârșitul inocenței. Lumea intelectuală nu mai are nicio scuză, trebuie să se plieze sau să fie înlăturată, în Europa de Est ca și la Moscova. Constituția românească din 1948 instituționalizează cenzura, o Direcție Generală a Presei și Tipăriturilor se înființează în același timp cu Uniunea Scriitorilor. Se întocmește o listă cu titluri și nume interzise, iar cuvinte precum „tiranie”, „Dumnezeu” sau „foame” vor fi în curând considerate subversive și șterse din vocabularul public. Urmând exemplul lui Stalin, partidul-stat român își compromite intelectualii, transformându-i în cântăreți ai muncii silnice. Canalul Dunăre-Marea Neagră, săpat de deținuți politici - „acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă și pe-a patra sânge”, spune un vers popular - acest șantier al ocnașilor joacă același rol ca și Belomorkanal în anii 1930 în URSS, iar scriitorul Petru Dumitriu, răsfățat de noul regim, îndeplinește funcțiile pe c...
Într-o societate comunistă închisă în sine, având puterea concentrată la vârful entității partid-stat, devine limpede imposibil să rămâi o ființă care gândește singură; cea mai mică necuviință, cea mai neînsemnată opinie diferită poate să aibă consecințe grave. Se dovedește că, pentru a supraviețui, este necesar să-ți modelezi acțiunile și cuvintele în funcție de mediul impus. Regimurile comuniste se bazează în primul rând pe această adaptare forțată a noilor coduri de comportament, în căutarea Omului nou. „Teama paralizează individualitățile și le impune să se asemene cu tipul mediu cât mai mult în gesturi, vestimentație, expresie a feței”, povestește Czeslaw Milosz, care a observat această metamorfoză în cazul polonezilor pe cale să treacă la comunism după război. „Niciodată probabil pănă acum omul nu a fost supus unei presiuni egale, adaugă el, niciodată probabil nu s-a sucit și nu s-a zvârcolit atât, încercând să se adapteze și să trăiască într-un cadru construit ca la carte, ...