Omul nou în comunism

 Într-o societate comunistă închisă în sine, având puterea concentrată la vârful entității partid-stat, devine limpede imposibil să rămâi o ființă care gândește singură; cea mai mică necuviință, cea mai neînsemnată opinie diferită poate să aibă consecințe grave. Se dovedește că, pentru a supraviețui, este necesar să-ți modelezi acțiunile și cuvintele în funcție de mediul impus. Regimurile comuniste se bazează în primul rând pe această adaptare forțată a noilor coduri de comportament, în căutarea Omului nou. „Teama paralizează individualitățile și le impune să se asemene cu tipul mediu cât mai mult în gesturi, vestimentație, expresie a feței”, povestește Czeslaw Milosz, care a observat această metamorfoză în cazul polonezilor pe cale să treacă la comunism după război. „Niciodată probabil pănă acum omul nu a fost supus unei presiuni egale, adaugă el, niciodată probabil nu s-a sucit și nu s-a zvârcolit atât, încercând să se adapteze și să trăiască într-un cadru construit ca la carte, dar, după cum se pare, nu pe măsura lui.” Comunismul produce astfel „mase atomizate”, o antinomie doar în termeni pentru că fuzionarea în colectiv devine pentru fiecare individ singurul mijlocul de a scăpa de singurătatea la care e condamnată ființa umană prin atomizare, dorită de putere pentru a-și exercita dominația deplină.

Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului. Victimele