În România, compromisurile regimului Ion Antonescu cu ocupantul nazist i-au conferit în 1945 „eliberatorului” sovietic o poziție morală. Andrei Vîșinski, procuratorul lui Stalin, care a devenit celebru pentru violența rechizitoriilor sale din perioada Marii Terori, s-a grăbit să ajungă la fața locului pentru a impune ucazul Moscovei. O „brigată mobilă” creată de poliția politică sovietică este însărcinată cu supravegherea epurării „fasciștilor”, o acuzație abuzivă, de cele mai multe ori. Pentru Partidul Comunist Român, care s-a autoproclamat erou al Rezistenței, cuvântul de ordine este următorul: „Antifasciștii sunt comuniști, așadar anticomuniștii sunt fasciști”. Pornind de la acest principiu, orice persoană care nu aderă la noua putere este în mod automat nostalgic al fostului regim, un partizan al lui Hitler. Un plan stabilit pe trei ani vizează instaurarea comunismului, în paralel cu eliminarea partidelor istorice, arestări, asasinate și îndepărtarea membrilor lor și a liderilor. Din martie până în mai 1945 sunt arestate 90.000 de persoane. Condamnarea la moarte a lui Antonescu în mai 1945 dă semnalul urmăririi partidelor democrate. În vara anului 1947, cele două formațiuni principale ale țării, Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, sunt scoase în afara legii, conducătorii lor, Iuliu Maniu și Ion Mihalache, sunt condamnați la închisoare pe viață pentru „înaltă trădare”. Închisoarea de la Sighet, din nordul țării, aleasă pentru că era aproape de Ucraina sovietică, va fi ultima etapă a calvarului lor. În acest penitenciar care va reuni în scurt timp o parte a elitei politice, intelectuale și religioase a României, deținuții se vor stinge din cauza mizeriei, a umilințelor, a epuizării, înainte ca trupurile să le fie aruncate în secret în gropi comune.
Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului. Victimele
Comentarii
Trimiteți un comentariu