Cenzura

 Războiul Rece și triumful „realismului socialist” marchează sfârșitul inocenței. Lumea intelectuală nu mai are nicio scuză, trebuie să se plieze sau să fie înlăturată, în Europa de Est ca și la Moscova. Constituția românească din 1948 instituționalizează cenzura, o Direcție Generală a Presei și Tipăriturilor se înființează în același timp cu Uniunea Scriitorilor. Se întocmește o listă cu titluri și nume interzise, iar cuvinte precum „tiranie”, „Dumnezeu” sau „foame” vor fi în curând considerate subversive și șterse din vocabularul public. Urmând exemplul lui Stalin, partidul-stat român își compromite intelectualii, transformându-i în cântăreți ai muncii silnice. Canalul Dunăre-Marea Neagră, săpat de deținuți politici - „acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă și pe-a patra sânge”, spune un vers popular - acest șantier al ocnașilor joacă același rol ca și Belomorkanal în anii 1930 în URSS, iar scriitorul Petru Dumitriu, răsfățat de noul regim, îndeplinește funcțiile pe care le avea Gorki în stalinism. Cartea lui Dimitriu Drum fără pulbere, comandată de partid, descrie Canalul în termeni epici, ca o divinitate deopotrivă nemiloasă și luminoasă, în care lupta împotriva forțelor naturii se confundă cu cea împotriva inamicului politic, burghezia ostilă, sabotorii. Mai târziu, când regimul românesc va alege, odată cu Ceaușescu, să se avânte pe calea național-comunistă, lumea intelectuală va fi prima care va lăuda „românitatea” în toate. Participarea la această nouă direcție va fi pentru unii un mod de a se reabilita, pentru alții un mod de a se promova, iar pentru toți, pierderea sufletului lor.

Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului. Victimele