Despre comunism

     Despre această poziție decurg câteva consecințe practice pe care le voi rezuma cât mai strict:

- Instaurarea regimului preconizat de această ideologie (comunism n.a.) s-a făcut peste tot cu prețul unei hecatombe inițiale care atinge cifre cu neputință de controlat, dar uriașe. Cele mai mari, atât în mărime absolută, cât și în raport cu totalul populației, par a fi realizate în țările-pilot, Uniunea sovietică și China. Dar deși se ridică tot mai multe voci care cer un „proces al comunismului”, adică o condamnare a lui măcar teoretică, e clar că va mai fi nevoie de timp.

- Violența caracterizează sistemul nu numai în faza sa inițială, ea rămâne o caracteristică permanentă, necesară pentru a stăvili imaginația, inventivitatea, spontaneitatea și forța de creație originală care continuă să existe în fiecare om și să renască odată cu fiecare generație. Nici una dintre realizările, parțial pozitive, ale sistemului nu este de conceput fără exercitarea unei coerciții constante asupra tuturor membrilor societății.

- Sistemul are nevoie, pentru a funcționa, de un dușman permanent, asupra căruia se canalizează energia propagandei agresive și care poate fi totdeauna găsit fie înăuntrul partidului sau granițelor, fie în afara lor. Spiritul cazon și terminologia militară caracterizează toate textele sale orientative; ar fi un joc de societate amuzant să facem lista cuvintelor de acest tip: lupta de clasă, lupta pentru pace, lagărul capitalist, mobilizarea eforturilor, înarmarea cu știința marxistă, victoria, triumful, biruința socialismului; verbele cel mai des întâlnite sunt a combate, a zdrobi, a izgoni, a lichida și așa mai departe. O adevărată lege marțială pare a pluti asupra activității de fiecare zi, în care devotamentul este obligatoriu, ca și denunțul. O foarte frumoasă piesă a lui Marin Sorescu, scăpată ca prin farmec de fulgerele cenzurii, dar, mi se pare, interzisă la prima reprezentație, creionează un tablou dramatic-hilar al societății comuniste rămase singură (și ultima) pe pământ, deci lipsită de concurență și nemaiavând de unde fura. Piesa se cheamă Pluta Meduzei și, citită în această cheie, mi s-a părut că este aproape o capodoperă.

- Fiind bazat pe o neîntreruptă constrângere, sistemul creează inevitabil o masă de indivizi cărora drămuirea informațiilor, înlănțuirea creativității și sufocarea elitelor le construiește o psihologie de asistați, dependenți în toate sensurile de stăpânire. În câteva generații, efectele acumulate ale acestei stări de lucruri n-au întârziat să se arate.

- Corupția, deși omniprezentă, este aproape invizibilă pentru că este consubstanțială sistemului nostru: dintru început, nu ești răsplătit decât în funcție de serviciile pe care i le aduci. Economia strict ortodoxă a sistemului nefiind viabilă, el subzistă în interior doar prin schimburi de servicii și datorită unei înfloritoare economii paralele, care se supune principiilor naturale, verificate de negoț timp de milenii, iar în exterior printr-un schimb de mărfuri de calitate proastă în cadrul sistemului, precum și, în afara lui, printr-un spionaj tehnologic bine organizat. În comunism nu se poate trăi, oricât ar fi de paradoxal, decât din „furt”, noțiune vagă în sine de vreme ce „totul este al nostru”. Noțiunea de „corupție” este una dintre cele care se conturează cel mai greu și mai încet după trecerea la o societate liberă.

- Natura abstractă a sistemului face ca el să fie lipsit de modalități de autoreglare atât în crizele ivite pe parcurs, cât și în momentele cheie, care sunt cele ale schimbării Numărului Unu pe plan intern și mai ales la Moscova. Aceste schimbări s-au întovărășit mereu cu o schimbare de „stil” și uneori cu seisme grave. Publicarea „Raportului Hrușciov” a dus la rezultatele pe care le-am văzut. Succesiunea la conducere n-a fost reglementată și nici nu poate fi prea precisă într-o „conducere colectivă”. Natura dictatorială a sistemului favorizează însă ajungerea la postul de conducere suprem a indivizilor celor mai ambițioși, mai setoși de putere și totodată destul de vicleni ca să nu-și neliniștească dinainte colegii. Practica însăși a puterii tinzând să deregleze psihicul celui care o folosește, rezultatele nu pot fi decât cele sângeroase pe care istoria acestui secol ni le-a arătat din plin pe toate continentele unde s-a instaurat acest regim.

  - „Secretomania”, ca și birocrația, nu este o caracteristică întâmplătoare a regimului, ci se leagă strâns de natura sa. Dacă a doua contribuie doar la lipsa lui de suplețe, prima este de departe cea mai periculoasă: ea este răspunzătoare, între altele, și pentru faptul că nu se va putea scrie multă vreme, în unele cazuri niciodată, o istorie absolut exactă a celor petrecute. Este aici una dintre cauzele principale ale întârzierii „procesului comunismului” pe care îl doresc atâtea milioane de oameni. Iar faptul că un politician atât de bun cunoscător al realității sovietice precum Gorbaciov a putut să-și imagineze că regimul va rezista „transparenței” dă hotărârii sale (și a celor care l-au susținut) o culoare aproape disperată.

- Ținând cont de caracterul agresiv al doctrinei, care-și mărturisește dorința de a cuceri întreaga lume, „ciorchinele de dictaturi” pe care îl constituie sau l-au constituit, un timp, sistemul a fost pentru restul lumii un pericol incalculabil. El este și azi un pericol potențial, în măsura în care partidele comuniste rămân legale și în care serviciile lor de informații, care lucrează împreună și centralizat, sunt încă răspândite în lumea întreagă, chiar dacă în „adormire”. Într-adevăr, ele sunt formate din oameni în carne și oase, dintre care mulți vor rămâne supuși structurilor în care sunt integrați, fie că acelea sunt sau nu la „putere” (recompensarea financiară a serviciilor n-a fost niciodată o problemă, iar structurile politice ale comunismului s-au transformat în structuri economice active) și cu atât mai mult cu cât, în multe cazuri, acestor structuri li se alătură un set de convingeri căpătate în copilărie, care se înlătură mult mai greu decât un guvern.

    Întrebarea rămâne aceiași ca și la înfrângerea nazismului: cum să facem să nu se mai întâmple?

Annie Bentoiu, Timpul care ni s-a dat. Memorii