Statutul femeilor în România comunistă

     Nu-mi uitam colegele de școală, dar le vedem mai rar, prinse cum erau între datoriile profesionale și cele ale problemelor de familie. Femeile din generația noastră au fost primele cărora li s-a cerut să rezolve această tensiune: în țările Europei de Est, ea a fost impusă aproape tuturor femeilor în același timp, ceea ce, bineînțeles, i-a dat o culoare specifică. Salariile erau atât de scăzute încât nu permiteau familiilor să subziste numai din leafa bărbatului, soțiile, chiar dacă nu beneficiaseră de o pregătire profesională propriu-zisă, „și-au luat serviciu” pe unde au apucat, fără mofturi, cu atât mai mult cu cât existau destule creșe și grădinițe pentru copii. Acestea nu numai că îndeplineau o funcție necesară și rezolvau o veche cerință a femeilor din „lumea liberă”, dar permiteau și educarea copiilor în spiritul colectivist către care tinde astăzi toată omenirea. Cât despre femei, trebuie spus că s-au simțit valorizate și că toată viața lor a devenit incontestabil mai interesantă. În multe familii venite din provincie sau de la țară au fost aduși bunici, fericiți la rândul lor să se simtă utili, ocupându-se cu copiii sau cu rândul la cozi. În sfârșit, principiul „la muncă egală, salariu egal” s-a aplicat în chip firesc, ștergând o mare parte din prejudecățile antifeminine de tip oriental, iar faptul că în Occident este și astăzi pus în discuție pare „esteticilor” greu de înțeles.