Treceți la conținutul principal

Declanşarea Primului Război Mondial în Germania

       Primele zile de arşiţă din august 1914 m-au găsit schimbând un  tren cu altul, aşteptând prin gări nuşunând de omenire, pe peroane pline cu gămezi de bagaje lăsate în părăsire, grăbindu-mă să ajung de la freising la Baumburg în Turingia, la regimentul meu, unde trebuia să mă prezint de urgenţă, în calitate de sergent major în rezervă.
          Războiul izbucnise. Soarta, care de atâta vreme mocnea ameninţătoare asupra Europei, se dezlânţuise, şi în oraşele noastre, capetele şi inimile oamenilor erau răvăşite de teamă, de exaltare, de presentimentul durerii, de înduioşare în faţa destinului, de sentimente de forţă şi sacrificiu deghizate într-o disciplinată "potriveală" "la comandă" a tuturor celor prevăzute, exersate şi învăţate. Se prea poate, şi sunt foarte dispus s-o cred, că prin alte părţi, în ţări duşmane şi chiar în cele aliate, acest scurt circuit al soartei să fi fost resimţit mai curând ca o catastrofă, un grand malheur, cum am auzit de atâtea ori în timpul campaniei din gura femeilor franceze care, bineînţeles, aveau războiul la ele acasă, în odăile, în bucătăriile lor: Ah, monsieur, la guerre, quel grand malheur!  În Germania noastră, nu se poate tăgădui, precumpăneau  aspectele de exaltare, sentimentul istoric de mândrie, izbucnirea de bucurie, evadarea din banalitatea de toate zilele, eliberarea din stagnarea mondială care nu mai putea continua în felul acesta, precumpănea entziuasmul faţă de viitor, apelul şi bărbăţia, într-un cuvânt, aspectulde festivitate eroică. La Freising, elevii mei din ultima clasă a liceului aveau obrajii îmbujoraţi şi le scânteiau ochii de câte se întâmplau în jur. Pasiunea tinerească pentru risc şi aventură se împletea acum, amuzant, cu avantajele unui examen de bacalaureat luat la repezeală. Dădeau năvală la cercurile de recrutare, şi eram bucuros că nu trebuia să fac pe "învârtitul" în faţa lor.
       Nu vreau în niciun caz să contest că participam din plin la entuziasta efervescenţă populară, pe care mai adinauri mă străduiam să o caracterizez, chiar dacă aspectul de exaltare manifestat de oameni nu se potrivea firii mele şi mă înfricoşa într-o oarecare măsură. Conştiinţa mea - utilizez aoco termenul acesta într-un sens general - nu era chiar atât de curată. O astfel de "mobilizare" pentru război, oricât ar vrea să-şi ia aerul unei datorii mai presus de toate, inflecsibilă, implacabilă, are totdeauna în sine ceva sintr-un început de dezlănţuire sălbatică, de vacanţă, de desconsiderare a tuturor regulilor, de chiul, de revărsare a instinctelor violente - are prea mult din toate acestea pentru ca un om aşezat cum sunt eu să se poată simţi bine; şi la rezistenţele temperamentale personale de asemenea natură se adaugă îndoiala dacă, la urma urmei, moralmente, meritele de până acum ale naţiunii îngăduie aceste oarbe dezlînţuiri. Acum intervine tema jertfirii de sine, acel "gata de a-ţi da viaţa" care te ajută să treci peste multe şi, ca să zic aşa, este un "ultim cuvânt", împotriva căruia nu se mai poate spune nimic.

                                                                                       Thomas Mann, Doctor Faustus       

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Declaraţia Drepturilor (1689)

      "Având în vedere faptul că abdicarea fostului [rege] Iacob al II-lea a lăsattronu8l vacant, Alteţa Sa, prințul de Orania (care cu voia Atotputernicului Dumnezeu a devenit unealta glorioasă a eliberării acestui Regat de papism şi de puterea arbitrară), la sfatul lorzilor ecleziastici şi mireni şi al mai multor persoane notabile ale Comunelor, a adresat scrisori lorzilor ecleziastici şi  mireni protestanţi, şi alte scrisori diferitelor comitate, orașe, universități, burguri şi celor cinci porturi, pentru ca să aleagă persoane vrednice să le reprezinte în parlamentul ce avea să se adune şi să reşeadă la Westminster, în a 22-a zi a lunii ianuarie 1689, în scopul de a se consfătui cu privire la mijloacele prin care religia, legile şi libertățile să nu mai cadă în primejdia de a fi răsturnate. În baza ziselor scrisori, alegerile s-au făcut.       În aceste împrejurimi, sus-zişii lorzi [...] şi Comunele, întrunite astăzi în virtutea scrisorilor şi a ...

Supplex Libellus (1744)

Carte presupusă a plângerilor clerului şi poporului român unit din Transilvania şi din părţile reîncorporate ei, pentru remedii potrivite şi pentru consolare, adusă în faţa tronului Preasfintei Majestăţii Regale a Ungariei şi Boemiei, în genunchi. […]             De altminteri, naţiunea noastră după intrarea ei cu Traian în această Daciei, a fost oprimată în diferite feluri de vicisitudinile diferitelor timpuri. […] Chiar principii care au domnit în secolele anterioare, luând în considerare binevoitoare utilitatea naţiunii pentru bunul public şi pentru conservarea şi apărarea patriei, au hotărât să le lărgească un oarecare favor şi să le împărtăşească echitabil, precum Prea Înaltul Principe al Ardealului Acaţiu Barcsai, a dăruit clerului nostru valah pe veci cu imunitate de la plata decimilor, nonelor şi alte asemenea dări şi plăţi.[…]             Cerem: 1.  ...

Califatul arab. Ideea de Cruciadă. Imperiul Otoman

Califatul arab           Califatul arab a luat naștere după moartea lui Mahomed, cel care i-a unit pe  arabi prin intermediul islamului. La moartea lui Mahomed s-a pus problema succesiunii în statul arab. Cum Mohamed a avut o singură fiică Fatima, și conform dreptului musulman femeile nu aveau dreptul de moștenire, s-a declanșat o dispută în acest sens. Șiiții au fost fideli principiului conducerii statului  de către descendenții lui Mahomed. Suniții (Sunna=tradiție) susțin aplicarea principiului electiv a conducerii califatului .  în urma acestei dispute s-au impus suniții, Abu Bakr,  socrul Profetului a preluat conducerea statului arab devenind Calif (locțiitor al profetului). statul arab a cunoscut o dezvoltare rapidă. Arabii au cucerit Peninsula arabă, Siria, Palestina, Persia (Mesopotamia), Egiptul, Africa de Nord (Magreb) și Spania (harta aic i).   În secolul al VIII-lea, arabii au cucerit Sp...