Ea ne-a dat singura literatură, dacă nu ţinem seamă de viaţa deosebită, trăind într-o anumită fantezie originală, păgână, foarte bogată a poporului. Pe când ţăranul răspundea la fiecare din întrebările cele mari cu un întreg mănunchi de poveşti înflorite de care era fermecat şi care-l mulţumeau: poveşti de sfinţi ai bisericii, de sfinţi pe care biserica foarte de mult îi învinsese , poveşti cu zâne, de frumoase fiinţe mai presus de lume - cărturarul, târgoveţul, boierul citeau la cartea sfântă.
Altă şcoală nu mai era atunci decât a mănăstirilor şi bisericilor. Călugării aveau nevoie de slujbă; mănăstirea avea nevoie necontenit de preînnoirea călugărilor; ţării îi trebuiau vlădici; în bisericile cele mari se cereau dascăli cu bun meşteşug de citire şi cântare. Pentru citire şi pentru cântare deci, pentru învăţarea limbii slavone, care era limba bisericească, au fost cele dintrâi şcoli ale noastre.
Ce se învăţa în ele se ştie din mărturisiri mult mai târzii, dar care se potrivesc foarte bine şi pentru anii 1300 sau 1400, căci noi nu ne găseam atunci în epoca unei dezvoltări simţite.
Se începea cu învăţătura pe de rost a rugăciunilor cuprinse în orologiu sau Ceaslov: preotul, dascălul trebuiau să le ştie bine. Venea la rând apoi cartea de cântări pe opt glasuri, aşa numitul Octoih, tot aşa de neapărat pentru pregătirea slujbaşilor bisericii. Cu Psaltirea, din care iarăşi se învăţau bucăţi de pe rost, se ajungea la o litaratură mai înaltă, mai bogată, care ar fi putut vorbi sufletului, atingându-i toate simţirile şi mulţumindu-i toate avânturile; numai cât psaltirea ce se întrebuinţa în şcoala noastră era cea slavonească.
Nicolae Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane
Comentarii
Trimiteți un comentariu