Declanşarea Primului Război Mondial în Germania

       Primele zile de arşiţă din august 1914 m-au găsit schimbând un  tren cu altul, aşteptând prin gări nuşunând de omenire, pe peroane pline cu gămezi de bagaje lăsate în părăsire, grăbindu-mă să ajung de la freising la Baumburg în Turingia, la regimentul meu, unde trebuia să mă prezint de urgenţă, în calitate de sergent major în rezervă.

          Războiul izbucnise. Soarta, care de atâta vreme mocnea ameninţătoare asupra Europei, se dezlânţuise, şi în oraşele noastre, capetele şi inimile oamenilor erau răvăşite de teamă, de exaltare, de presentimentul durerii, de înduioşare în faţa destinului, de sentimente de forţă şi sacrificiu deghizate într-o disciplinată "potriveală" "la comandă" a tuturor celor prevăzute, exersate şi învăţate. Se prea poate, şi sunt foarte dispus s-o cred, că prin alte părţi, în ţări duşmane şi chiar în cele aliate, acest scurt circuit al soartei să fi fost resimţit mai curând ca o catastrofă, un grand malheur, cum am auzit de atâtea ori în timpul campaniei din gura femeilor franceze care, bineînţeles, aveau războiul la ele acasă, în odăile, în bucătăriile lor: Ah, monsieur, la guerre, quel grand malheur!  În Germania noastră, nu se poate tăgădui, precumpăneau  aspectele de exaltare, sentimentul istoric de mândrie, izbucnirea de bucurie, evadarea din banalitatea de toate zilele, eliberarea din stagnarea mondială care nu mai putea continua în felul acesta, precumpănea entziuasmul faţă de viitor, apelul şi bărbăţia, într-un cuvânt, aspectulde festivitate eroică. La Freising, elevii mei din ultima clasă a liceului aveau obrajii îmbujoraţi şi le scânteiau ochii de câte se întâmplau în jur. Pasiunea tinerească pentru risc şi aventură se împletea acum, amuzant, cu avantajele unui examen de bacalaureat luat la repezeală. Dădeau năvală la cercurile de recrutare, şi eram bucuros că nu trebuia să fac pe "învârtitul" în faţa lor.

       Nu vreau în niciun caz să contest că participam din plin la entuziasta efervescenţă populară, pe care mai adinauri mă străduiam să o caracterizez, chiar dacă aspectul de exaltare manifestat de oameni nu se potrivea firii mele şi mă înfricoşa într-o oarecare măsură. Conştiinţa mea - utilizez aoco termenul acesta într-un sens general - nu era chiar atât de curată. O astfel de "mobilizare" pentru război, oricât ar vrea să-şi ia aerul unei datorii mai presus de toate, inflecsibilă, implacabilă, are totdeauna în sine ceva sintr-un început de dezlănţuire sălbatică, de vacanţă, de desconsiderare a tuturor regulilor, de chiul, de revărsare a instinctelor violente - are prea mult din toate acestea pentru ca un om aşezat cum sunt eu să se poată simţi bine; şi la rezistenţele temperamentale personale de asemenea natură se adaugă îndoiala dacă, la urma urmei, moralmente, meritele de până acum ale naţiunii îngăduie aceste oarbe dezlînţuiri. Acum intervine tema jertfirii de sine, acel "gata de a-ţi da viaţa" care te ajută să treci peste multe şi, ca să zic aşa, este un "ultim cuvânt", împotriva căruia nu se mai poate spune nimic.

                                                                                       Thomas Mann, Doctor Faustus